12 JanMachame route Kilimanjaro
Poate ca cel mai bine este sa nu stii ce te va astepta peste zece minute, peste o luna sau pana la sfarsitul vietii. Lipsa unui plan si a unor imagini clare asupra viitorului nostru ne da curaj si smulge din adancuri fortele pe care nu stiam ca le avem.
26 septembrie 2009. Dimineata a inceput cu un mic dejun linistit. Fructele imi aminteau ca sunt in Africa. Ma imbracasem ca pentru o plimbare ce avea sa dureze cateva ore. Nu stiam exact cate dar eram pregatita pentru orice. Mint: nu eram antrenata nici fizic si nici mental dar aveam incredere in puterea vointei mele. Doar o singura zi avea sa treaca pentru ca aceasta trasatura sa ma paraseasca si ea. Am ramas doar cu o farama de motivatie care m-a purtat pana acolo unde eu singura nu aveam cum sa ajung.
Fara a intelege si fara a sti nimic din toate acestea, m-am urcat supusa intr-o masina alaturi de inca opt localnici. Erau carausii nostri. Exersam un sport pe care il facusem si ieri: privitul pe geam, minunatul la fereastra. Uite un copacel, un musuroi de termite si cateva case!
Ghidul ne-a abandonat pe o banca aflata in spatele portii de intrare pentru ruta Machame. Stateam alaturi de
alti turisti straini si ma topeam de caldura. Plictisita am inventat un joc: Cine nu va ajunge in varf? Unii au trecut, chiar si eu. Altii au pierdut la examenul meu dar s-au dovedit a fi doar insotitorii celor inscrisi in cursa. Ei s-au retras curand. Macar imi demonstrasem capacitatea de a intui.
“Shall we? Let’s go!” da, hai sa mergem chiar daca este deja ora 11 si chiar daca soarele arde mai puternic decat niciodata. Nu am pastile pentru purificat apa si nici suficienta apa plata. Sunt un pic nelinistita si ma gandesc cat de prost este organizat totul. Isteria care ma cuprinde ma impinge inaintea tuturor si ma enervez cumplit de fiecare data cand unul dintre carausi imi spune “pole,pole,lady”. Vreau 
sa termin cu asta cat mai repede si sa imi vad de drumul meu. Ce poate fi palpitant la un drum asfaltat care urca abrupt sip e care ai fi putut foarte bine sa mergi cu masina. Inteleg putine lucruri. Carausii au plecat inainte. De ce? Ghidul a ramas la poarta si ne-a trimis pe noi inainte. Dupa cativa pasi mintea mi s-a golit si de ganduri si de intrebari. Ochii priveau asfaltul iar pasii multumeau reflexelor. Daca s-ar fi lasat picioarele pe seama concentrarii mele ar fi fost un sir de impiedicari mai mult jenant decat nostim.
Pole-pole, lady! Dar talpile mele parca gaseau un magnet in drumul acela. Repede,
mai repede! As fi vrut sa merg si cu mainile si cu picioarele, sa ma arunc inainte si sa ma catar doar din imensa dorinta de a termina mai repede povestea aceasta. Ma plictisesc lucrurile care nu ma provoaca in nici un fel.
